Am petrecut atât de multe la bord încât îmi este greu să-mi aduc aminte de toate, dar înainte de a intra în vreo poveste o să menționez că sunt zile frumoase, grele, foarte grele sau chiar ușoare, depinde acum ce rol ai în companie și cum te organizezi.
În orice caz munca și atenția se triplează, primești sau îți asumi roluri suplimentare, înțelegi foarte bine că toți oaspeții care vor fi la bord în acea perioadă au așteptări foarte mari, pachetul pe care îl cumpără poate fi de 3, 4, 5 ori mai mare decât de obicei, au cu toții așteptări și te vor alerga șefii, dar și subalternii, chiar trebuie să fii pregătit.
Și pentru că toți angajații sunt departe de casă, de familii, de căldura sentimentului de împreună, se organizează foarte multe evenimente la bord doar pentru ei și oboseala va atinge cote maxime.
Intervine însă factorul uman, pentru manageri acum este momentul să își apropie echipa, să le arate că sunt acolo, pentru ei, asta o face de obicei managementul de la bord, însă o poate face cu succes și managementul de pe uscat, aici e puțin mai greu pentru că și ei vor fi în concedii la rândul lor.
În anii pe care îi prezint aici, puțini la număr am petrecut cele mai frumoase sărbători la bord, dar nu ușoare, cu responsabilități suplimentare, cel puțin anul de dinainte de pandemie. Anii aceștia m-au supt de energie și au scos la suprafață multe frustrări, pe care, recunosc nu le aveam și totodată au scos la iveală sentimente pe care nu credeam să le mai am față de vreo companie sau vreun șef, pentru că îmi propusesem să mă pun pe mine pe primul loc.
Așa că în acel an nu am înțeles de ce foarte mulți colegi au demisionat și mie mi s-a cerut să rămân pentru companie și să îmi extind contractul la 8 luni de zile, două nave mari, nu am înțeles de ce am fost nevoită eu să antrenez un alt trainer chiar în luna decembrie, deși existau doi traineri de flotă care aveau acel rol, de ce am rămas la bord deși trainingurile se suspendau vreo două săptămâni și așa aș fi putut și eu să mai trag o gură de aer și să iau momente pentru mine.
Imunitatea era la pământ, știam asta pentru că la începutul lunii decembrie am luat un virus de care cu greu am scăpat, m-a chinuit toată luna, lipsă voce, transpirații nocturne de udam pijamalele și mă schimbam de trei ori pe noapte, lipsa aerului, sensibilitate crescută la orice aer rece, lipsă de aer curat. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă am fost sau nu la infirmerie, știu sigur că nu luam vitamine și știu sigur că am ales să ies la soare în fiecare port în care puteam.
Mă înfășuram bine la cap mai ales și ieșeam. Bucuria cea mai mare a fost că am reușit să-mi aduc soțul în croazieră și așa el a avut grijă cât de mult a putut de mine noaptea când mă simțeam cel mai rău. Era aceeași perioadă pe care o mai trăisem cu foarte mulți ani în urmă când organismul a cedat după atât de multe luni de stat la bord și rămăsesem fără voce și aveam de coordonat echipele pentru toate evenimentele și mai aveam de lucrat și la front office 6 ore zilnic în picioare și alte ore fără număr în back office. Atunci am clacat.
Corpul meu comunica cu mine, eu mă încăpățânam. Știam atunci că dacă mă opream o zi sau mai multe puteam fi trimisă pachet acasă sau dată jos și trimisă acasă din primul port. Nu mai ești bun de muncă, pleci acasa, nu te poți îmbolnăvi nici măcar o zi, nu ai voie.
Acum situația era mult diferită, aveam o altă poziție mult mai liberă, dar tot reușeam să-mi dau singură de lucru, am fost foarte bună la asta toată viața. Existau însă situații care apăruseră în ultimul moment și pe care fizic nu le mai puteam gestiona. Așa că am continuat să trag de mine. Seara mă culcam dărâmată după ce veneam de la table hosting sau alte activități pentru crew, cred de altfel că pe multe le-am sărit, pentru că efectiv nu mai puteam să stau să nu dorm, când corpul asta cerea după 8 luni de muncă zi de zi, fără nicio zi liberă, fără timp de odihnă pentru creier, orele întregi în care trebuia să iau o decizie pentru mine și nu am făcut-o, oboseala maximă prin care treceam zilnic pentru că nu aveam un echilibru și pentru că nu realizam că eram de fapt în burnout de ani de zile, ani de zile în care muncisem la fel de mult și pe uscat sau chiar mai mult.
Frică nu aveam de nimic, mi-era doar teamă de sensibilitatea crescută față de aerul artificial pe care-l respiram și de faptul de a nu putea ieși mai des să inspir aerul curat, mi-era frică să nu apară ceva neprevăzut și să nu pot să ies să stau la soare măcar o oră, două. Era tot ce îmi doream. În rest, zilele le petreceam și la birou, mereu făcând rapoarte și pregătind dosare pentru diferite alte side jobs pe care le aveam de făcut.
Mi-a plăcut maxim jobul meu, mă regăseam 100% în el, nu aș fi făcut altceva, aș fi avansat, dar nu exista o altă poziție pe care să o pot accesa.
Era greu uneori, dar mă inspirau foarte mult oamenii din jur, managerii care erau dedicați și trup și suflet pentru reușita operațiunilor și bucuria oaspeților, încrederea pe care o ofereau echipelor, siguranța cu care gestionau situațiile neașteptate. Ei erau acolo pentru cei din jur, împărțind din energia și ideile lor.
Era cu adevărat extraordinar să văd că oamenii din jurul meu fac totul pentru echipele lor, punându-se pe ultimul plan, dar asta venea dintr-o experiență de peste 25 de ani de management.
Unul dintre managerii generali și cel care a rămas un model pentru mine citea zilnic toate cărțile de management posibile, le avea pe toate pe o tabletă, nu avea nevoie de ele, i-am observat stilul și știam asta, dar el continua să citească și să se concentreze pe formarea echipelor de jos, chiar dacă asta ar fi intrat în atribuțiile altora.
Am mai întâlnit un manager general atât de dedicat încât de la ședințele de anul nou pe care le-a organizat nu omitea nicio persoană cheie, se asigura că toată lumea implicată știe tot ce se va întâmpla de sărbători atât pentru oaspeți, dar mai ales pentru angajați și o făcea cu mult profesionalism. Din păcate a murit în pandemie atât de stupid, de la un accident.
Același manager general care citea foarte mult, pe care l-am avut înainte de pandemie, a realizat un morning show pentru angajați care se transmitea de dimineață, a organizat un Crăciun de poveste și l-a chemat și pe Moș Crăciun.
Prezența lui Moș Crăciun e ceva magic chiar și când ești adult, ne-am pus cu toții pe genunchii Moșului și ne-am simțit din nou copii, toată echipa de management, rând pe rând.
Și, da am amintiri plăcute, acestea întotdeauna rămân atât de puternice și nu se estompează cu timpul.
Aș putea scrie și rescrie fiecare eveniment pe care l-am perceput în din viața mea ca fiind negativ din două perspective, implicat sau detașat, pozitiv sau negativ.
Există însă mereu o tristețe, pentru că în viață pentru unii dintre noi, lucrurile nu sunt complete niciodată, acel moment care să fie perfect, există, dar e destul de rar. Tristețea de care vorbesc poate fi legată de faptul că ai vrea să trăiești și să împărtășești acel moment cu o persoană, cu familia, cu cineva anume care nu este acolo în acel moment, te bucuri doar tu de acel moment unic, care ar putea fi împărtășit și altora, dar ei nu sunt acolo, pentru că acelea sunt împrejurările, pentru că e aproape imposibil, pentru că n-au cum să fie cu tine acolo, atunci.
Și cu timpul am început să mă bucur maxim și de acele momente unice pe care le-am avut doar pentru mine și pe care după ani și ani le voi împărtăși și altora și le voi retrăi din nou dintr-o altfel de perspectivă.
Viața este un dar unic, iar momentele care ni se arată de atât de multe ori doar nouă, devin momente magice, exact ca atunci când visăm și redescoperim tărâmuri pe care doar în vis le putem recunoaște ca fiind ceea ce sunt cu adevărat.
Am atașat special o poză în care nu zâmbesc, atipic pentru mine.